TRADAREA LA ROMANI – Al II-lea Razboi Mondial

(de unde aflam cum ne-am luat noi la pumni cu Rusia, SUA si Anglia deodata, cine ne-a vandut pentru o lada de caviar si una de vodka si ce legatura au toate astea cu Anna Lesko!)

Doamnelor, domnilor, draga Simona Senzual! Bine v-ati intors de la Bamboo Mamaia, dupa un 1 mai insorit. Scoateti stilourile Mont Blanc si notati:

Cum stateau treburile pe la 1930 si ceva? Naspa rau, domn’e. N-aveai si tu o terasa unde sa-ti scoti Bentley-ul, un Ciao sa vezi cine s-a mai imbracat naspa, iar telefoanele n-aveau video-calling, MMS si nici 3G. Asa ca barbatii smecheri nu se gandeau ce vedeta Playboy sa mai agate ca sa arate cat de tari sunt. Pentru ca revista nu aparuse inca, astia planuiau sa cucereasca lumea. Unu’ d-asta de-l striga ma-sa „Hitlerica!”, a venit in 1933 la putere in Germania si a fost clar de la inceput ca omu’ e sandilau. A inceput sa se bata cu lumea prin Europa aiurea, cam cum fac badigarzii de la discoteci. Ai nostri, cand au vazut ca germanii se apropie incet-incet, au adoptat pozitia ghiocel si au semnat un tratat comercial cu ei. Adica ei sunau si noi eram prezenti, asa cam cum face Emmy.

Nemtalaii astia, banditi maxim (maxim, am zis!), au mazgalit cu rusii un pact de neagresiune (adica = „eu nu bat la tine, tu nu bati la mine!”) pe 23 august 1939, care a ramas in istorie cu numele Pactul Ribbentrop-Molotov. Imediat incepe razboiul full. Dupa ce initial facusera harcea-parcea Cehoslovacia, germanii cuceresc Polonia (pe care o impart frateste cu rusii) si apoi Franta. Pe 17 iunie 1940, tzar-tzar, ne suna rusii: „Alo, da, cine e?”. „Rusia, ma! Da Basarabia si Bucovina de nord, ca altfel iese smardoiala! Haraso!”. „S-a facut, nu zaiet pagadi!”. Mama, frate, era groasa! Asta e ca si cum stateai tu acasa si te jucai un Warcraft si te suna Zmarandescu sa-i dai o mana si un picior. Acuma, na, e el Zmarandescu, dar nu o sa ramai ciung si schiop fara sa dai si tu macar o palma. Eh, nu, noi n-am facut asta. Regele Carol II a strans un Consiliu de Coroana cu 21 de membri. La prima strigare 11 zic sa ne aparam. Nicolae Iorga, despre care unii au invatat in cladirea aia mare fara canapele de piele, ci doar cu banci, de-i zice scoala, a zis: „O tara care cedeaza fara lupta o parte din teritoriu, isi risca chiar existenta”. La a doua strigare au mai ramas doar 6 curajosi. Ok, ne bateau astia de ne suna apa in cap, dar e o vorba din vechime care zice ca nu dai o palma de pamant fara sa dai si tu un pumn (nu e asa expresia, dar asta suna mai bine). Au luat rusii ce-au vrut, dup-aia au sunat nemtii: „Alo, da, cine e?”. „Tata Hitler, ma! Das ist not good! Da jumate din Transilvanie ungurilor si Cadrilaterul bulgarilor, ca te sparg. Scheize!”. „Spielhosen, sa traiti!, azi sau ieri?”. Asa ca, in cateva luni, am ramas in funduletul gol, fara sa fi incarcat macar o arma! 1940 e anul in care n-am luptat nici in stanga, nici in dreapta. E anul in care ne-am tradat pe noi insine. Insa nu atat de grav cum i s-a intamplat lu’ Bote cu Dragusanu.

Dupa faza asta, Carol si-a strans ce avea mai bun in cateva sute de geamantane din ultima colectie LV si a fugit in strainatate.

La putere s-a instalat generalul Antonescu. Imediat, ne-am aliat cu germanii, care planuiau sa invadeze de la noi Balcanii si sa se ia la omor cu rusii. N-a durat mult si faza asta s-a intamplat la 22 iunie 1941, atunci cand Antonescu a rostit replica devenita celebra: „Ostasi, va ordon treceti Prutul!”. Noi, soriceii de biblioteca, tropaiam pe langa elefantii germani. Naspa era ca nu semnasem cu ei niciun contract, nu ne dadusera nici factura, de bon fiscal nici nu mai vorbim. Am luat inapoi de la rusi Basarabia si Bucovina de nord, dar nu ne-a convenit. Ca haplea, voiam mai mult! Pe 30 noiembrie 1941, ii suna iar BlackBerry-ul lui Antonescu: „Alo, da cine e?”. „Anglia, ba! Lasa-i pe rusi in pace, otherwise va rupem fashu!”. Antonescu i-a ras in nas: „Ha, ha, ha! Big lol!”. Peste o luna ne declara englejii razboi. Faza cea mai tare: pe 12 decembrie 1941. Tine-te bine! Romania ii da un SMS ambasadei americane la Bucuresti, dupa ce Germania si Italia au declarat razboi SUA: „Guvernul regal roman are onoarea sa comunice guvernului SUA ca… Romania se afla ea insasi in stare de razboi cu Statele Unite ale Americii”. Bai, frate, acuma’ nu stiu daca intelegi prea bine, dar e ca si cum Tarky ii suna pe Ciprian Sora, Ionut Iftimoaie si Catalin Morosanu si le zice ca vine peste ei… Cam asa faceam noi cu SUA, Anglia si Rusia.

 

Eh, si uite-asa am ajuns pana la Stalingrad. Cum ar veni, dupa ce aia ne-au certat la telefon si le-am dat ditamai bucata de tara, hop!, la usa lor, cu nuielusa in mana. Rusii au stranutat ceva mai puternic si am bulit-o. Nemtii zic si acum ca din cauza noastra s-a intamplat beleau de la Stalingrad, cand au murit pe capete si de-ai lor si de-ai nostri. Eh, deja era clar ca Germania nu o mai duce mult. Asa ca noi am inceput sa ne guduram ba pe langa Aliati, ba pe langa rusi, sa aiba mila de noi, la o adica. Rusii au inceput sa ne puna conditii. Noi, am inceput sa ne gandim. Antonescu n-ar fi vrut sa-si incalce cuvantul dat nemtilor. Chiar si cand ruznacii au intrat ca in branza prin frontul romano-german in Moldova, noi nu stiam ce sa facem. S-a gasit insa Regele Mihai sa se treazeasca din somn si cu un „Bloc National Democratic” (adica mai multi politicieni care ca si azi isi urmareau propriul interes), pe 23 august 1944, ii fac o cheie lu’ Antonescu. Pentru ca nu voia sa faca pace cu rusii l-au demis din functie si l-au arestat. Nemtilor le-au zis sa se mai duca si pe la casele lor si armatei i-au zis sa bata cuba cu rusii. Germanii au inchis mobilul, au dat cu el de pamant si cu cateva bombe prin Bucuresti. Pe 24 august, Radio Bucuresti, prin Buzdugan si Morar, anunta declaratia de razboi impotriva Germaniei. Noi in razboiul asta nu prea stiam ce vrem sa facem, dar ne placea sa ne luam in gura cu toti. Acum o luam in sens opus. Am luat Transilvania inapoi si ne-am mai oprit in Cehosolvacia. Eram langa alt prieten smecher. Insa prietenul nostru nu uitase ca-i dadusem un spitz in fund si ne-a ocupat tara si ne-a pus un regim politic cu gust de vodka-Red Bull.

Intre 23 august si 12 septembrie 1944, sovieticii ne-au pradat prin insusire 2000 de milioane de dolari. Asa, cam de vreo 2 autostrazi.

Pentru ca ii tradasem si pe unii si pe altii, Aliatii nu ne considerau cobeligeranti (din franceza: „cobel” = glont; „ligerant” = tovaras), adica parteneri de bataie. Rusii ne-au pedepsit rau. Ne au pus sa le intretinem armata de ocupatie, sa le dam 300 milioane de dolari (platibili in 6 ani), i-au arestat pe cei acuzati de crime de razboi, nu au precizat data cand vor parasi tara si ne-au obligat sa ne uitam ore in sir la Dansez pentru tine. Mai mult, ne-au cerut 12 divizii sa ne batem cu ei impotriva nemtilor. Si mai mult, ne-au pus pe cap cenzura, control pe publicatii, telefoane si corespondenta cu strainatatea. Si mai mult decat si mai mult, ne-au turnat o conducere sub control bolsevic.

De ingropat total, a facut-o Churchill, un nene smecher din Anglia. S-a dus la o bauta cu Roosevelt, barosanul Americii si cu Stalin, patronul Rusiei, la Ialta, si i-a zis asa astuia din urma: „Hai sa aranjam treburile noastre in Balcani. In ceea ce priveste Marea Britanie si Rusia, ce ai zice dumneata sa aveti 90% predominare in Romania, noi 90% in Grecia… In timp ce propunerea mea se traducea, am luat jumatate de pagina de hartie pe care am scris propunerea mea… Stalin a luat un creion albastru si rosu si cu partea albastra a bifat… si a pus hartia pe masa. Eu am luat-o si am spus: <Nu este oare prea cinic cum am dispus de soarta a milioane de oameni in aceasta maniera insolita? Hai sa ardem hartia!>. Stalin mi-a raspuns: <Nu, tine-o dumneata>.”, dupa cum scrie in „Memorii” Churchill. Pentru asta englezoiul a primit o lada de caviar si una de vodca. Care nici macar nu era Grey Goose. Se pare ca atunci s-a decis ca pedeapsa sa fie si mai dura asupra noastra si ni le-au pregatit pe Anastasia Lazariuc si Anna Lesko. Dar nu putem baga mana in foc.

Astfel, cu frica in san si tradarea in buzunar, ceea ce nu ne-a fost deloc strain nici in Primul Razboi Mondial si in general in intreaga noastra istorie, am reusit sa ne scoatem cu 45 de ani de comunism, sub directa influenta a ruznacilor. Toate ca toate, dar Anna Lesko ne mai chinuie si-acum…

Daca subiectul vi s-a parut interesant si n-ati adormit cu capul pe Hermes-uri, va recomandam: „Istoria tradarii la romani” – vol I si vol II, de Mircea Balan (http://www.supercarti.ro/carte/istoria_tradarii_la_romani___vol_i__vol_ii.html)

 si “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, de Neagu Djuvara (http://www.humanitas.ro/humanitas/o-scurta-istorie-a-romanilor-povestita-celor-tineri-1)

Data viitoare ne reintalnim, tot joi, la o lectie exploziva: Big Bang-ul. Vom afla daca si-a bagat Dumnezeu coada in facerea lumii sau a fost mana Diavolului si mai ales ca e foarte posibil sa fi fost vorba, de fapt, de un Gang Bang! Stati pe aproape, se baga Cooltura!

Anunțuri

MECANICA CUANTICA

Doamnelor, domnisoarelor, domnilor, stimati bambuisti. Vremea afara e superba, terasele s-au umplut de fuste scurte si tricouri cu gulerul ridicat, iar noua ne arde de invatatura, ca in fiecare joi pe la ora asta. Sa mor io daca ma mai inteleg! Faza tare e insa ca puteti sa va asezati la masa, la Casa di David si in loc sa dezbateti cat va rezista noua relatie a Andreei Raicu, puteti discuta despre bozoni, fermioni, functie de unda, ecuatia lui Schrodinger etc. Evident, nu o sa stiti ce inseamna, dar suna mai bine decat Vuitton, Hublot sau Louboutin.

  

Eh, dar sa trecem la treaba. Faza e asa. Lucrurile mari din univers, cum ar fi galaxiile, planetele, maibahu’ lu’ Gigi, se comporta dupa cum zice legea lui Einstein, de-i zic astia de se plictisesc pe bancile scolii “teoria relativitatii”. Teoria asta e si ea cam ciudata, dar nu ne intereseaza azi. Chestiile foarte, foarte mici care au placute de inamtriculare personalizate pe care scrie “particule subatomice”, se comporta dupa cum zic legile mecanicii cuantice. Daca pe aia relativa a scos-o Einstein, mecanica cuantica e opera (halal opera!) mai multor indivizi, precum Niels Bohr, Erwin Schrodinger, Wolfgang Pauli si Max Born. Dar doi sunt smecheri de smecheri printre astia: Max Planck (care a ars-o intre 1858 si 1947) si Werner Heisenberg (care a fost fita de fita intre 1901 si 1976). Astia sunt pentru fizica secolului 20, cam cum e Codin Maticiuc pentru Bamboo. Nu intram in detalii prea multe, pentru ca domnisoara Simona Senzual are suting pentru Libertatea, dar sa amintim ca aceste chestii mici de care vom vorbi sunt electronii, neutronii si in anumite cazuri Irineii.

 

Eh, faza e ca toate particulele astea fac niste lucruri foarte bizare. Mult mai bizare decat Catalin Botezatu aparand la mana unei femei. Ca sa intelegem cat de cat ce se intampla la nivelul ala trebuie sa uitam de chestiile astea “pamantesti” gen cauza si efect, realitate, certitudine si multe altele.

Nu o sa intram prea mult in detalii, dar o sa prezentam cinci principii ale acestei teorii si, apoi, doua experimente date naibii. Pai, zice cam asa mecanica cuantica:

  1. Energia nu e continua, adica vine in pachetele mici. Cum ar veni lumina nu e o dunga mare, ci mai multe bucatele. Si mai simplu spus: nimic nu e continuu, totul e format din bucatele extrem de mici
  2. Particulele astea mici, mici, de le zice si elementare (fara legatura cu restaurantul Elements) se pot comporta in doua feluri total diferite: ca particule si ca unde. Ce anume le face sa se poarte o data asa si o data invers, o sa vedem ca nu prea putem spune.
  3. Miscarea particulelor astea este aleatoare (din greceste: “alea” = alee, straduta; “toare” = care se plimba de ici-colo fara sens).
  4. Este imposibil din punct de vedere fizic sa cunosti pozitia si impulsul unei particule. Adica nu poti sa stii unde e si in acelasi timp ce viteza are. Cum s-ar zice, Botezatu stia unde e Dragusanu cu fotbalistu’, dar nu stia cu ce viteza se miscau acestia.
  5. Doua particule pot sa se infrateasca si sa comunice instantaneu la distante de milioane de kilometri. Einstein s-a impiedicat in limba cand a dat denumirea acetei faze: “quantum entanglement”. Ca in orice film tradus prost de romani, la noi i s-a zis “incurcarea cuantica”, cand foarte bine puteau sa-i spuna “imbarligare cuantica”.

 

Acum sa trecem la experimente. Primul dintre ele este “Experimentul celor doua fante”. A existat si “Experimentul celor doua cola”, dar pentru ca a esuat lamentabil, oamenii de stiinta au renuntat la el.

 

Va avertizez insa de la bun inceput ca lucrurile sunt bizare rau, asa ca nu e cazul sa arunati cu bunatate de Nokia Arte in mine. De altfel, Feynman, un nene d-asta cu capu’ mare, zicea cam asa: “In orice alta situatie legata de mecanica cuantica o sa putem spune: “Va mai aduceti aminte de experimentul cu doua gauri? E acelasi lucru…”.

De la ce a plecat totul? De la lumina! Iar asta pentru ca cei cu halatu’ de li se mai zice si oameni de stiinta, au vrut sa observe cum anume se comporta lumina. Adica vine sub forma de unda sau sub forma de particula (ca sa inteleaga si Domnisoara Simona Senzual: unda e cand vezi un fascicul de lumina, particula e atunci cand te loveste o piatra tot in ochiul cu care ai vazut fasciculul). Daca e vorba de particule de lumina (adica fotoni), putem sa ni-i imaginam ca niste gloante pe care le trage o pusca. Acum luam un zid cu doua fante (roz, shokata, nu conteaza) in el prin care o sa treaca gloantele si in spatele lui mai punem unul, dar fara gauri d-astea de le zice fante. Dupa ce tragem prin gaurile alea, pe zidul din spate o sa vedem doua linii facute de gloantele care l-au lovit.

  

Daca atunci cand trimitem fotoni se intampla la fel, inseamna ca e vorba de particule. Insa daca e vorba de unda, se va intampla ca in cazul apei. Trimitem un val micut (o unda, de fapt) spre gauri si in momentul cand va ajunge la ele, va trece in partea cealalta ca doua valuri noi. Iar astea se vor uni una cu alta si vor forma pe zid nu doua dungi ca in cazul gloantelor, ci mai multe. Iete, ce simplu e!

 

Eh, acum luam lumina, adica fotonii. Daca merge ca particula, o sa faca pe zidul din spate doua dungi. O punem la treaba si, tine-te de cap!, vedem ca se comporta ca o unda. Adica face mai multe dungi.

  

Faza tare se intampla cand trimitem fotonii unul cate unul. Ne-am astepta ca fotonul sa intre prin una din gauri si sa formeze cel mult doua dungi. Na, belea! Daca asteptam indeajuns de mult, adica sa treaca cateva milioane de fotoni, vedem mai multe dungi, ca in cazul apei. E ca si cum fotonul ala stie ca sunt doua gauri acolo si chiar daca intra doar pe una se aseaza pe perete astfel incat in timp sa se formeze mai multe dungi! Hai ca la asta nu va asteptati: o piatra sa se comporte ca un val! Mergem mai departe. Inchidem o gaura sa vedem ce se intampla. Fotonii acu’ fac o singura dunga. Insa de indata ce o deschidem din nou pe-a doua, fac mai multe dungi. Deci nu numai ca banditul asta de foton stie ca mai exista o gaura, dar stie daca e deschisa sau nu! Ca sa-l pacalim, o sa incercam sa tragem cu ochiu’ sa observam prin ce gaura trece, daca nu cumva trece prin amandoua deodata sau daca nu se imparte in doua pentru fiecare gaura. Cand plasam detectori la marginea gaurilor lucrurile o iau razna de tot. De data asta, fotonii se comporta ca particulele! Intra printr-una dintre gauri, adica fac doar doua dungi pe zid! Daca asta nu era de ajuns, iete ce se intampla cand punem un detector la doar una dintre gauri… Fotonii care intra prin gaura neobservata stiu nu numai daca cealalta gaura e deschisa sau nu, ci si daca e sub observatie! Daca nu punem detector, o sa faca mai multe dungi. Daca punem, o sa faca doar doua. Cand observam gaurile, fotonul o sa aleaga una dintre gauri. Cand nu le punem sub observatie va trece prin amandoua deodata! Cu alte cuvinte, cand incercam sa observam caracterul de unda al luminii, se supara pe noi si se transforma in particula. Cand nu o bagam inseamna isi mentine ambele optiuni. Ca sa intelegi mai usor toata combinatia asta, ai zici un filmulet. Din pacate, nu e nici in romana, nici in rromanes, ci in engleza. Dar poti sa te uiti doar la poze, adica la frame-uri:

Teoria zice ca fotonul circula ca unda, dar intra pe gaura ca particula. Ceea ce ajunge acolo este o probabilitate. Adica poate sa fie aici, acolo sau mai incolo. El merge ca o probabilitate de unda si cand este observat alege sa fie particula. Hai ca v-am dat peste cap de tot!

Unu’ Schrodinger, avea boala pe pisici. Si s-a gandit la un experiment: o cutie care sa contina o pisica, un electron si un detector de electroni legat la o sticluta cu otrava. Daca detectorul depisteaza electronul, sticluta se sparge si pisica moare. Buuun! Sansele ca detectorul sa depisteze electronul sunt 50-50 (sau suna un prieten). Pana nu apare cineva sa observe (adica sa deschida cutia) exista ambele posibilitati in acelasi timp in cutie. Asta insa inseamna ca si pisica e in doua stari in acelasi timp: moarta si vie! WTF, dude?

 

Doamnelor, domnilor, draga Simona Senzual, ne oprim aici. Nu vrem sa ajungem la experimentul in care doua particule comunica instantaneu la milioane de km una de alta. Asta ar fi prea de tot! Pentru azi e de-ajuns. Stim, a fost greu, dar trece repede. Maine o sa va treziti si nu o sa va mai amintiti decat poza cu Louboutin-ii!

Joia viitoare, tot pe la ora asta, ne intalnim la o lectie de istorie din secolul trecut. Despre romani. Cum i-am tradat pe rusi, pe nemti, dar mai ales pe noi insine.

TEORIA EVOLUTIEI

Bine ati revenit, dupa pranzul servit la Isoletta, la „Ora de cooltura”! Domn’e, lectia de azi o sa fie cam lunga, da’ merita, jur! E chiar simpla. Alea cu gaurile nerge si arta abstracta erau complicate rau. Evolutia asta, de care vorbim, e de fapt: suma totala a modificarilor caracterelor mostenite genetic ale individului unei populatii de organisme de la o generatie la alta, cu alte cuvinte schimbarea alelelor in interiorul genetic al unei populatii. Domnisoara Simona Senzual, stati jos nu plecati, am glumit! Explicam acusica mult mai simplu.

Treaba e asa. Noi avem niste chestii PE noi, numite gene, care stau pe pleoape. Si mai avem niste chestii IN noi care se numesc tot gene, care stau in celule. Celulele astea nu sunt ca alea in care ai stat tu cand te-au prins ca umblai cu BMW-ul ala neinmatriculat. Celulele astea sunt niste chestii mici, mici, mici din corpul nostru. Asa, ca niste buline (eh, nu sunt buline, dar nu trebuie sa te strofoci prea tare). Genele astea pe care le ai tu in celule sunt ca planul de la casa, numai ca pentru oameni. Adica daca ai un plan la casa smecher iti iese palatul lui Gigi, daca nu, iti iese apartamentul lu’ Joe din Drumu’ Taberei. La fel si in corpul unei gagici. Daca planul pe care il fac genele e bengos, iese Mihaela Radulescu, daca nu, iese Bianca Dragusanu fara botox, implant de silicon in sani, lifting etc.

 

Genele astea le mostenesti de la parinti, la fel cum Poponet a mostenit cateva sute de milioane de euroi de la ai lui. Parintii la randul lor de la bunicii tai si tot asa pana ajungem la un animal (vietate, de fapt, dar ca sa intelegi lasam asa) de la care au pornit toate animalele. Ma scuzati, nu mai fac domnisoara Senzual, dumneavoastra chiar nu va trageti dintr-un animal! Ok, am mers prea departe, sa revenim.

Genele de pe pleoape sunt modificate de mascara

,alea din celule de niste faze care se numesc mutatii. Adica se schimba ceva in ele, acolo. De exemplu, femeia cu barba, copilu’ cu sase degete la picioare sunt niste persoane foarte de treaba de la circ care au avut o schimbare in gene. Ce anume face sa apara schimbarile astea nu ne intereseaza, dar hai sa ne imaginam ca suntem demult de tot pe Pamant cand nu erau oameni, ci doar niste buline mici rau cu o singura celula. Din astea au aparut alea cu doua celule. Apoi alea cu trei. Dupa astea alea cu patru. Vedeti domnisoara Senzual, incepem sa invatam si numaratoarea pana la 10! De aici s-a ajuns la chestii ceva mai complexe cum sunt viermisorii, de exemplu.

Eh, pentru ca in apa nu era prea multa haleala si nici distractie prea mare (oricum Bamboo nu se deschisese inca), unele animalute au incercat sa vina pe uscat. Astea erau amfibienele (din greceste: “amphi” = motor; “bios” = care se deplaseaza pe mare si uscat cu o viteza constanta). Dar nu se descurcau prea bine. Marea schimbare s-a petrecut cand, tot evoluand, unele specii au tras aer in piept si le-au aparut plamanii. Urmatoarele pe lista au fost mamiferele-reptile. Astea aratau cam asa:

Nici astea nu s-au descurcat prea grozav, dar ele au anuntat aparitia ulterioara (adica care o sa fie dupa) a mamiferelor. Insa alte reptile au inceput sa domine uscatul. Astea s-au dezvoltat ce s-au dezvoltat (adica au evoluat), de au ajuns sa fie dinozauri (din greceste: “dino” = mare; “sauros” = urat). Astia au dominat Pamantul pentru milioane de ani, pana cand au mierlit-o, cel mai probabil din pricina unei catastrofe.

Prin perioada aia de demult au parut si pasarile si mamiferele. Pasarile se descurcau mai bine ca reptilele zburatoare, pentru ca aveau pene (vezi, tot evolutia asta…). Mamiferele, chiar daca erau micute la inceput, erau si ele avantajate: purtau plodul in burta si nu-l mai lasau pe ici, colo, sa faca oamenii caviar cu sampanie, din el.

Cand au disparut dinozaurii, mamiferele s-au scos. Nu mai era nevoie sa traverseze strada uitandu-se in stanga si-n dreapta sa nu le calce vreun brontozaur. Asa ca daca nu mai erau aia mari, evolutia le-a facut pe ele mari. Acum, ca sa intelegem din nou cum avantajeaza evolutia pe unii, sa spunem ca mamiferele erau avantajate din cel putin 3 puncte de vedere: erau endotermice (adica faceau singure caldura, ca si cum ar avea un boiler mic in burta), placentare (isi nasteau bebelusii deja maricei) si patrupede (adica se dadeau prin Beller 4×4).

Eh, tot asa au aparut si primii oameni. Pe unii i-a facut Doamne-Doamne si le-a zis Adam si Eva, pe altii evolutia. Aia facuti de evolutie nu se trag din maimute (in afara probabil de Fernando de la Caransebes), ci dintr-un stramos comun. Acesta nu se numea ”maimuto-om”, dar e clar ca semana mai mult cu o maimuta decat cu un om.

Acum, daca ati inceput sa va scarpinati in cap, aflati ca evolutia asta nu e asa complicat de realizat. Oamenii o fac in mod artificial de mult timp. Sa luam de exemplu “varza”. Aia salbatica, de i se zice Brassica oleracea (din greceste: “brasica” = varza; “oleracea” = cu carne), a ajuns in cateva secole, prin selectia omului, la chestii diferite, precum broccoli, conopida, gulie, varza de Bruxelles, varza kale etc. Lupul, pe numele sau de familie Canis lupus (din greceste: “canis” = canin puternic; “lupus” = anagrama a unui cuvant urat care in romana incepe cu “p” si se termina cu “ula”) , s-a smecherit pana a ajuns in bratele lui Paris Hilton:

 

Dar si in alte brate sub forma celor cateva sute de rase de caini.

Stiu ca nu prea va vine sa credeti ca se poate ajunge de la o celula la om, dar nu e asa complicat. Ganditi-va ca si cu voi s-a intamplat acelasi lucru… in noua luni. De la o celula la ditamai bebelusul. Ca sa fie mai simplu, luam alt exemplu. De la varza aia salbatica la conopida s-a ajuns in cateva secole. Sute de ani e super-mult, nu? Eh, planeta noastra are o varsta de 4,6 miliarde de ani (deci, aproape la fel de batrana ca Irinel Columbeanu), adica 46 de milioane de secole. Mama, mama! Timpul care a trecut de cand traia stramosul comun al tuturor mamiferelor e de 2 milioane de secole. Iar de cand stramosii nostri pesti s-au apucat sa iasa din apa si sa se tarasca pe uscat au trecut 3 milioane si jumate de secole! Deci, timp berechet, fratioare!

Faza naspa e ca p-aici nu mai ramane loc de Doamne-Doamne sau cum zic unii ca el a creat animale, plante, oamenii si pe Mihai Traistariu.

Doamne-Doamne n-a facut nimic din toate astea, ci, cel mult, s-a ocupat de dezvoltarea embrionara. Deci, cade treaba aia cu Zilele in care s-a apucat sa faca verdeturi, vietati, oameni dupa chipul Sau si alte alea.

 Eh, acu’, hai sa intelegem ce se intampla cu animalele astea de se tot transforma. Ia sa ne ducem noi inapoi in timp pe vremea dinozaurilor, brontozaurilor si alte alea. Sa luam un dinozaur d-asta mai mic cu toata specia lui. Asta avea probleme mari, frate. Trebuia sa faca rost de hrana, sa se apere de alti dinozauri mai mari si sa mai si faca progenituri. In populatia asta in care traia el, sa zicem ca exista un dinozaur care avusese o schimbare din-asta genetica. Si schimbarea asta ii daduse muschi mai smecheri. Faza e ca sansele astuia sa supravietuiasca erau mai mari. Adica putea sa alerge mai mult dupa hrana, sa fuga de aia care voiau sa-l pape etc. Asa ca asta avea sanse mai mari sa faca mai multi dino-copilasi (na, daca traia mai mult) decat alalalt. La randul lor, copilasii transmiteau genele mai departe. Mutatiile astea se puteau adauga unele peste altele. Din familionul astuia cu muschi puternici, ii aparea unuia la un moment dat dinti mai puternici. Iete, alt avantaj! Si tot asa, de in timp un dinozaur ajungea sa aiba aripi si sa zboare. Nu, fara caterinca, chiar asa s-a intamplat…

Da’ vezi tu, nu era obligatoriu sa fii mai rapid, mai puternic, ci mai adaptat. La ce? La a duce specia mai departe. Ca, na, daca ne uitam la paun, vedem ca evolutia i-a dat culori smechere in pene. Nu prea e misto sa ai pene d-astea, ca sari imediat in ochii pradatorilor. Insa pe el il ajuta sa se combine cu o paunita mai usor. Selectia lor, de-a lungul timpul, au facut-o gagicile paun, ca ele au ales cu cine se… “asa” si cu cine nu. Asa ca si-au transmis genele mai departe paunoii mai aratosi. Gandeste-te si tu… Vine unu’ la Bamboo, cu un tricou simplu, negru. Dup-aia apari tu cu tricoasul ala al tau smecherit, de scrie mare D&G cu auriu. E clar cine combina mai usor, nu?

Apoi, mai sunt faze d-astea cum se intampla cu un anume tip de omida. Asta a ajuns atat de bandita dupa milioane de ani, ca are o coada de zici ca e sarpe. De ce? Pai, ca sa sperie dusmanii.

Pe scurt, care e treaba cu povestea asta lunga si complicata:

  1. Oamenii aleg verzele si asta e selectia artificiala.
  2. Paunoaicele aleg paunoii aratosi, astfel trasmitand genele “aratoase”. Asta e selectia sexuala si a descoperit-o Darwin sau cel putin a recunoscut-o si a numit-o.
  3. Omidele alea au supravietuit ca s-au adaptat in timp la mediu. Asta e selectia naturala si a fost cea mai mare descoperire a lui Darwin.

Si mai pe scurt e vorba de “supravietuirea neintamplatoare a genelor care variaza intamplator”.

Cel mai scurt… si mai simplu:

Daca ti-a placut subiectul ai putea sa-ti iei cartea asta

Poti sa o cumperi de-aici: http://www.librarie.net/carti/127827/Ceasornicarul-orb-Richard-Dawkins . Nu e groasa, are poze, dar nu are pagini cu Sudoku si nici „Bine/Prost imbracate”. Ok, te-am pacalit, n-are poze, dar tot merita s-o cumperi, macar ca o lasi doua-trei zile pe bord in Porsche.

Ora urmatoare ne intalnim in clasa pentru o lectie despre: „Mecanica cuantica” si chestiile cele mai ciudate de pe lumea asta. Sau cum pot fi unele chestii doua chestii deodata, cum pot comunica doua chestii intre ele instantaneu chiar daca sunt la miliarde de km una de alta, cum se uita niste chestii la noi si daca ne uitam la ele se transforma in altceva si cum poate sa fie o pisica pe jumatate vie, pe jumatate moarta. Ba, da-ma naibii!

ARTA ABSTRACTA

Stimati domni, stimate doamne si domnisoare, draga Simona Senzual,

Bine v-am regasit, dupa o noapte zbuciumata la Bamboo, la o noua „ora de cooltura”. Dupa ce veti da Vertu-urile pe “silence”, vom trece la lectia de azi: arta abstracta! Buuun, uitati-va, va rog, la acest tablou:

Asa zic si eu: ”Mama, ce prostie!”. Deocamdata ca sa nu se ridice lumea de pe scaune, sa nu se suie in Porsche-uri si sa plece. Sa speram insa ca la sfarsit nu veti spune neaparat: ”Vreau sa-mi cumpar si io una d’asta”, dar macar ”E ceva, fratioare, acolo, dar tot nu-mi dau seama”.
Ca sa intelegem care e faza cu astia de scapa acuarelele pe panza si le lasa asa, trebuie sa intelegem doua lucruri. Primul e, care e faza cu arta (dar tu gandeste-te la “pictura”) si al doilea, cand au aparut goangele astea in tablouri si mai ales de ce (cu alte cuvinte, “contextul”, hapciu!).
Arta e cand vrei sa pui pe ceva sau in ceva, altceva ce tu vezi. Poti sa pui pe un perete, pe o panza, pe o carpeta, intr-o bucata de piatra etc. De exemplu, vedeti voi o scena misto cu unu’ pe cal, care o fura pe una si uite cum apare “Rapirea din serai”. La asta i se spune “arta reprezentationala”, pentru ca reprezinta ceea ce vezi tu, cu ochiu’ tau! Unii au facut niste picturi ceva mai misto ca rapirea aia din serai:

Daca va uitati la faza de mai sus, intelegeti exact despre ce e vorba: unu’ a strans o brigada de baieti, ca sa faca iures! Asta de a pictat-o, era cunoscut cu numele de Rembrandt si traia pe la 1600. Acum, nu toate picturile astea reprezentationale sunt la fel de realiste. Iete la asta de jos:

Lu’ asta i se zicea Sezan si isi bateau joc de el scriindu-i numele, ghici cum?: Cezanne. BIG LOL! Daca priviti bine, va dati seama despre ce e vorba acolo, dar nu mai e totu’ asa de clar ca mai sus. Asta era o pictura de pe la sfarsitul anilor 1800. La scurt timp, au inceput astia sa se prosteasca asa tare ca au facut asta:

Deja nu prea mai intelegeti mare lucru. Se vede o apa, niste puncte de zici ca sunt flori, dar cam atat. Monet il chema pe tipu’ care a pictat tabloul si a facut-o la inceputul anilor 1900. N-a trecut mult si unu’ s-a apucat sa stalceasca de tot oamenii:

Picasso asta se pare ca vedea lumea prin niste ochelari sparti. Dar nu numai ca vedea in cuburi, dar mai si punea culorile aiurea. Insa unul a facut-o lata de tot:

Acuma spuneti si voi, era asta, Kandinsky, pastilat dupa o noapte la Krystal sau nu? Unii zic ca n-ar fi fost. Si atunci va intrebati voi, pe buna dreptate, cum s-a ajuns de la frumusete de tablou a lu’ Rembrandt, la sparcaiala rusului? Totu’ a inceput pe la 1870 cand unii de-si ziceau “impresionisti” au facut o schimbare mare in pictura. N-au mai vrut sa reproduca realitatea asa cum era, ci doar prima impresie pe care lumina o lasa asupra lor cand cadea pe ceva. Asa ca nu mai vedeai lacu’, florile si alte cele lasate de Doamne-Doamne (sau cum vom vedea in lectia urmatoare, poate ca “altcineva”), ci un desen (hac, sic!) de parca te uitai la lume cu ochii aproape inchisi. Cam p-atunci au venit altii si au zis ca ei sunt sezonul nou, un fel de toamna-iarna la D&G, si s-au auto-intitulat “neo-impresionisti”. Astia deja pictau cu puncte multe unele langa altele, ca nebunu’ asta de Seurat:

Daca unii erau mai noi ca aia “noi”, cum sa-si zica? “Noii neo-impresionisti” ar fi sunat ca dreacu’! Daca isi ziceau “aia care au aparut dupa neo-impresionisti”, era bine, dar au mai scurtat-o: post-impresionisti. Si pictau asa:

De la Van Gogh asta, pana la Picasso n-a fost decat un pas. Astia si-au dorit sa exprime in pictura altceva decat ce vedeai cu ochiul liber. Adica sa-ti transmita un sentiment, o stare, ceva acolo.
Acum, pentru ca stiu ca nu intelegeti, hai sa o luam pe ocolite.

Muzica! Stati nu va ridicati, ca nu bagam manele!
Muzica in cel mai pur sens nu exista in natura. Exista sunete: valurile marii, pasarele care canta etc. Dar muzica e o creatie a omului pentru a starni un sentiment. De exemplu, asculti tu “As da zile de la mine”

,sa zicem fara versuri (adica instrumental “sol major”) si iti vine sa plangi, pui mana pe telefon si dai doua-trei SMS-uri care incep cu “Sa moara…”. Apoi asculti “Portugalia”

,iar fara versuri. Si, na, ca iti vine sa te sui pe masa si sa arunci cu servetele! Pana la urma care e faza? Ce anume iti schimba starea asta? De ce, ma rog, lalaiala te face trist, iar pacaneala te ridica de pe scaun? Pai, pentru ca iti trezeste un sentiment. Legat de ce ai trait pana atunci. Daca asculti o lalaiala, tie iti aduce aminte de Ramona, care te-a parasit acu’ trei luni pentru Poponet. Altuia ii aduce aminte de o ruda care i-a murit. Altuia nr. 2 ii aduce aminte (tot nr. 2), cat de trista e viata lui. Deci, nu se gandeste la nimic concret. Pur si simplu, bang!, il loveste un sentiment. Unii care au citit mai mult si isi folosesc mintea la alte lucruri decat sa numere banii si sa afle cum mai pot da o teapa statului, atunci cand aud o melodie (nu neaparat aia de mai sus), pot sa realizeze ca si viata lor e trista si sa-si puna o intrebare: ”Ce rost are omul pe pamant?”. Vezi, te-am pacalit sa intelegi ce e si filozofia. Uite ce simplu e:

Eh, cam asa e si cu arta asta abstracta. Chiar daca nu exista in natura porcariile de le fac (ca nu putem zice “picteaza”, nu?) aia, scopul lor e sa-ti comunice o stare, un gand, o faza, ceva… Ba, mai mult, de cele mai multe ori incearca sa scoata din tine niste chestii care sunt cumva ascunse in mintea ta, de le zice “inconstiente”. Ca sa iasa astea din capu’ tau, mai ales dupa ce l-ai umflat cu whiskeyredbull, trebuie sa nu vezi in tabloul ala nimic legat de realitate.
Cam asta e faza cu arta abstracta.

Ora viitoare tinem o lectie tare rau: “Teoria evolutiei” sau mai simplu spus “Ne tragem din Adam si Eva sau din ceva asemanator cu maimuta?”.

GAURA NEAGRA

Gaura neagra poate fi orice, de la blonda aia platinata care iti papa toti banii, pana la cea din dotarea ei, la care vrei tu sa ajungi inainte ca ea sa ti-i pape si pe aia de pe card.
Acum, treaba e un pic diferita pentru aia care au mers un pic la scoala, cand tu vindeai primele BMW-uri aduse din Germania. Astia au mai aflat de una! Beleste ochii!

Se da o stea. Mare rau, frate! Cam cat sa zic eu, cat vreo un milion de sori (adica punctul ala mare de pe cer la care te bronzezi tu vara, la Rex).

Pe steaua asta, e ca la noi pe pamant, adica chestia aia de te tine pe tine cu picioarele pe pamant (chiar daca esti cu capu-n nori), care ii zice gravitatie, e si-acolo. Numai ca acolo aia trage mai tare de tine in jos. Trage in jos gravitatia asta, dar mai e o forta care impinge, ca sa nu se faca totu’ praf. Eh, cand steaua nu mai are forta (ca merge si ea pe un fel de benzina) sa impinga… cade in ea. Acuma, stiu ca tie ti-e greu sa intelegi chestia asta, dar n-am zic ca o sa intelegi tot! Dar imagineaza-ti ca daca explozia face poc in afara, implozia face poc inauntru. E groasa, rau! Faza e ca forta asta care tragea e atat de puternica de numai scapa nimic de-acolo. Nici macar lumina. De unde si numele de gaura neagra. Adica, ioc lumina!
Ca sa nu te mai scarpini atata in cap, ca nu intelegi si sa-ti sara tot gelul din par, hai sa-ti explic altfel. Stai tu pe o planeta. Arunci o piatra in sus. Forta aia de-ti ziceam o trage inapoi. O arunci tu tare, dar ea tot vine inapoi. Eh, daca ai baga-o intr-un aparat care sa o arunce cu o forta mai mare si decat aia cu care sar confetti la Bamboo de Revelion, nu ar mai cadea inapoi.

Si ar lua-o in sus, la nesfarsit, ca, na, nu o mai trage nimic in jos. Eh, viteza cu care trebuie sa o arunci ii zice „viteza de scapare” (eh, nu-i zice asa, dar nu o sa te corecteze nimeni pe mal la Snagov). Cu cat e mai grea planeta, adica forta care trage in jos e mai mare, cu atat viteza de scapare e si ea mai mare. Viteza de scapare de pe Pamant e de 11.2 km/s, adica mult mai mare chiar si decat 0-100 in 3,5 s al Ferrari-ului lui Poponet. Viteza de scapare de pe Luna e de 2,4 km/s. In comparatie cu Pamantul, pare un jeg de Logan pe langa masina fostului iubit al Annei Lesko, al Ralucai Lazarut si al cui ai mai citit tu in Ciao.

Eh, si na belea acu’, gandeste-te ca ar fi o planeta asa de grea ca viteza ei de scapare ar fi mai mare decat viteza luminii. Asa ca daca nimic pe lumea asta nu poate sa mearga mai tare ca lumina (o sa-ti explic eu alta data), nimic nu mai poate sa scape de pe planeta aia. Chiar si o raza de lumina ar fi trasa in jos de gravitatie si n-ar mai iesi de-acolo.
Ideea asta ca ceva poate fi asa de greu pe o suprafata mica-mica de nici lumina nu mai poa’ s-o ia la fuga i-a venit unuia Laplace, care se gandea la faze d-astea acu’ vreo 200 de ani. Lumea nu prea l-a luat in serios pana cand omul de stiinta care scotea limba, de unii ii mai ziceau Einstein

a descoperit o teorie smechera: teoria relativitatii generalizate. Ca sa te doara capu’ si mai tare, afla ca alt d-asta de i-a placut sa stea in scoala pana a prins bancile facultatii, care daca ar fi semnat notele la Bamboo ar fi scris Karl Schwarzschild, a demonstrat matematic existenta gaurilor negre. Ba, da-ma dreacu’!
Acu’, daca nu te-am pierdut cu faza de mai sus si nu te-ai bagat inapoi la Farmville, teoria aia lui Einstein zice ca gravitatia (stii tu, de te trage in jos) face niste chestii interesante. De exemplu, tin-te bine in fotoliul ala de la Rovere, indoaie spatiul si timpul! Adica, se indoaie spatiu asa de tare ca daca ai fi intr-o teava mare, ti-ai vedea spatele, iar ceasul tau mai ca s-ar opri (vorba vine, dar n-am stiut cum sa-ti explic mai pe mintea ta). Cu cat un obiect e mai greu cu atat indoaie mai mult, asa ca geometria aia prin care tu ai invatat sa deosebesti un cerc de un triunghi nu se mai poate folosi. Cum ar veni 2+2 nu mai face 4, ci poate 5, ceea ce i-ar da dreptate Simonei Senzual. Asa ca in preajma unei gauri negre spatiul si timpul sunt distorsionate (am vrut sa zic date peste cap) de nu mai intelegi nimic. Adica, daca stai departe de ea fix, nu de Simona, ci de gaura, marginea aia a gaurii ti se pare o suprafata sferica (sfera, adica minge de fotbal) care nu se misca. Dar cand te apropii de margine iti dai seama ca se misca repede rau. Cat de repede? Se misca inspre afara cu viteza luminii! (ia un Nurofen de la farmacia aia de pe Beller si hai sa continuam) Asta explica de ce poti sa intri, dar nu mai poti sa iesi. Ba, tu nu intelegi? Daca marginea aia fuge de tine cu viteza luminii, tu ar trebui sa alergi mai repede ca ea. Si cum ti-am explicat, teoria lu’ Einstein zice asa:

Ca sa te linistesti si sa nu dai pe gat toata sticla de Chivas, de suparare, afla ca nici oamenii de stiinta nu stiu tot ce se poate stii despre gaurile astea.
Iar daca vrei sa afli mai multe, ia-ti cartea asta „Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la gaurile negre”, de aici http://www.buybooks.ro/scurta-istorie-a-timpului-de-la-.html E scrisa de un nene destept rau, de-i zice Stephen Hawking. Macar de n-o citesti, vii cu ea la brat, la prima intalnire cu gagica aia de vrei s-o dai gata, si o arunci sfidator pe masa la Isoletta, langa Vertu si cheile de la Porsche.

INTREBARI DE LA FANI

„Pai, si cam cat de mare e gaura asta, fratica?” (trimisa prin Posta Romana de Mariusache, a doua masa pe dreapta la Bamboo, in fiecare weekend)

Cumetre, ce sa zic, mare rau. Dar acu’ depinde la ce ne referim. Ca mare poa’ sa fie gras, ca ocupa spatiu mult (ca sta pe doua locuri in avion, de exemplu) sau ca are multe kile (ca da cantarul peste cap, de alt exemplu). In primul caz, poa’ sa fie oricat de mica, daca reusesti sa o compresezi (adica, sa o bagi in ea insesi. Adica, pe ea in dumneaei) indeajuns de mult. In mod obisnuit, o gaura neagra de au gasit astia pe cer, are greutatea intre 10 si un milion de Sori.
In cazul al doilea, cu cat e mai grasa, cu atat ocupa mai mult spatiu. Asa ca una mare-mare poa’ sa masoare cateva milioane de kilometri. Mama, iti dai seama daca ai putea s-o umpli cu euroi si sa fie a ta?

„Da’ ce patesc daca pic intr-o gaura d-asta?” (trimisa pe mess de niku_idolu_la_femei)

Sa zicem, deci, ca in cativa ani Maybach scoate o nava spatiala cu care sa te dai tu nu doar prin Beller, ci si prin univers (ar trebui cu „U” mare, dar treaca de la noi). Ii dai gaz spre o gaura cam cat un milion de sori din centrul Galaxiei Lactee (asta in care se afla Pamantul nostru, frate, si unde zic unii din astia cu capu’ mare ca cica ar exista o gaura neagra) si cand esti aproape de ea, o lasi la ralenti. Naspa e ca gaura incepe sa traga tare de tine. Si trage cu ce esti mai aproape de ea. Probabil o sa fii cu picioarele. Deci foarte posibil sa-ti sara pantofii aia argintii D&G din picioare. Mai rau e ca pe picioare le trage mai tare si pe restul corpului mai putin tare. Asa ca o sa te transformi intr-o spagheta d-aia ca la Tratttoria Il Calcio. Faza e ca asta o sa se intample dupa ce ai intrat in ea, la vreo 600.000 de km de centrul ei. Cam cat dureaza toata calatoria? Pai, conteaza cam de unde ai lasat-o la ralenti. Daca s-a intamplat la o distanta de zece ori mai mare decat cea dintre centrul gaurii si marginea ei, iti ia cam 8 minute sa ajungi la margine. Apoi, doar 7 secunde sa ajungi in centru. Mama, frate, iti dai seama cum se simte „liniuta” asta?

„Da’ ce se intampla cu gagica-mea, Ramona, pe care am lasat-o in parcare?” (trimisa pe mess tot de niku_idolu_la_femei)

Pai, nu prea se intampla nimic, dar vede niste chestii tare ciudate. Cum te apropii tu de gaura, te vede mergand din ce in ce mai incet. De fapt, oricat ar astepta n-o sa te vada niciodata ajungand la margine. Pentru ca, na, imaginea cu tine se chinuie din ce in ce mai mult sa se lupte cu forta aia de o trage gaura neagra inspre ea. Iar asta pana cand imaginea cu tine o sa ramana pe veci aproape de marginea gaurii negre. Cum ar veni, n-ai facut nimic toata viata, dar imaginea ta o sa ramana posteritatii, la nesfarsit.

„Cum se evaporeaza gaurile nerge?”

Domnu’ student, ma iei peste picior? Astea sunt intrebari pentru Hawking…

Ora urmatoare:

ARTA ABSTRACTA – adica, din genul „pai, d-astea po’ sa fac si eu, frate!”